Pictor de Icoane: 5. Un Sfant al oamenilor moderni: Sfantul Siluan Athonitul

Sf. Siluan (fotografii de epoca)

Viitorul sfant Siluan s-a nascut in anul 1866 intr-o familie modesta cu sapte copii; se numea pe atunci Simeon. Copilul l-a avut ca model de rugaciune pe tatal sau. Indreptat cu toata inima sa catre Dumnezeu, pe la 4 ani copilul si-a propus ,,cand va fi mare sa-L caute pe Dumnezeu in tot pamantul."

    Cand mai creste, intalneste un alt model de rugaciune: pe sfantul Ioan Zavoratul. Si atunci Il descopera in sine pe Dumnezeu si motto-ul i se schimba: ,,daca exista sfinti, inseamna ca Dumnezeu e cu noi si n-am nevoie sa strabat tot pamantul sa-L gasesc."
    La 19 ani, inflacarat de iubirea lui Dumnezeu, isi doreste sa intre in viata monahala. Insa tatal sau ii cere sa isi faca intai serviciul militar.
    Tanarul Simeon se supune si incetul cu incetul starea de har il paraseste. Nu mai era nici pe departe tanarul inflacarat in iubirea de Hristos, devenind intrutotul lumesc.

Era chipes, viguros si pornit pe sotii ca toti tinerii. Intr-o zi l-a lovit cu putere pe un alt tanar care abia a scapat cu viata.

    Intr-o dimineata, este trezit dintr-un cosmar de glasul bland al Maicii Domnului. Este atat de marcat de aceasta dulce ridicare, incat s-a cait din adancul inimii de halul de cadere sufleteasca in care ajunsese, intocmai fiului risipitor. Si-a dat seama din acel moment incotro o va lua viata sa cu care nu mai stiuse in ultima vreme ce sa faca. Apoi tot restul vietii sale ii va multumi Maicii Domnului care il ridicase de jos.
   A plecat constiincios in armata la Sankt Petersburg iar acolo are un comportament admirat de toti colegii sai. Gandul sau ii era mereu la pocainta iar sufletul ii era deja de calugar.
    Puțin inainte de liberare, a plecat sa ceara sfatul sfantului Ioan de Kronstadt. Pentru ca nu-l gaseste, ii lasa o scrisoare. Insa la cazarma simte raspunsul si rugaciunea sfantului, de la distanta.

Dupa ce ajunge acasa, isi va urma chemarea inimii si pleaca in Gradina Maicii Domnului la varsta de 26 de ani. Este primit in manastirea ruseasca a sfantului Pantelimon, denumita si Russikon.

Rugaciunea sincera si neincetata in fata icoanei Maicii Domnului ii aduce un dar de pret: rugaciunea inimii se rostea singura in inima sa. Insa acest dat ii aduce si infioratoare ispite: atacurile demonilor pe plan psihic, vid interior pana la o crunta deznadejde, sentimentul acut de parasire de catre Dumnezeu.

Dupa 6 luni de sfasieri launtrice, se prabuseste intr-o spaima de iad, simtindu-se uitat cu totul de catre Dumnezeu. Aceasta stare paroxistica il tine pret de o ora, cat un veac intreg. Se taraste la vecernie si abia are puterea sa mai sopteasca: ,,Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma!"

Atunci Hristos Insusi il scoate din iadul in care cazuse, caci i Se arata aievea in locul icoanei Sale imparatesti de la iconostas. Aceasta imagine il aduce intr-o asemenea stare de extaz, incat este la un pas de moarte. Moarte de bucurie, caci este greu pentru un biet trup omenesc sa duca atata fericire!

Dupa asta, timp de 15 ani, monahul Siluan se lupta cu perfidele atacuri diavolesti, incercand sa-si pastreze viu harul care il vizitase si il mai viziteaza din cand in cand, ca sa-l intareasca. Poate cine a fost devorat de o profunda deznadejde si de sentimentul absentei de Dumnezeu, asta dupa ce fusese in bratele Lui parintesti, ar intelege...
Intr-o noapte, dupa o noua lupta crancena cu atacurile demonice, cade iar prada intr-o deznadejde care-l inghite ca un iad. Insa, ca in toti anii sai statornici, se roaga in continuare fierbinte si atunci aude glasul lui Dumnezeu: ,,Cei mandri sufera pururea din pricina demonilor."

,,Atunci cum sa fac sa ramana sufletul meu smerit?"

    ,,Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui!"
Inca 15 ani urmeaza sfantul Siluan acest sfat. Atunci cate putin, sufletul ii este invadat de iubire, asa cum odinioara fusese invadat de lipsa iubirii. Experienta sa duhovniceasca o asterne in scris, dar totul pare destul de neverosimil pentru contemporanii sai. Insa este descoperit de arhimandritul Sofronie care ii publica insemnarile in volumul denumit ,,Intre iadul deznadejdii si iadul smereniei."
    ,,Sufletul meu tânjeşte după Domnul şi cu lacrimi îl caut. Cum aş putea să nu Te caut? Tu m-ai găsit mai întâi şi mi-ai dat desfătarea Sfântului Tău Duh, şi sufletul meu Te-a iubit."
    ,,Unde eşti Tu, Domnul meu? Te-ai ascuns de sufletul meu şi cu lacrimi Te caut.''

"Fost-a un om pe pământ mistuit de dorinţa lui Dumnezeu. Numele său era Simeon. El s-a rugat îndelung, vărsând lacrimi nestăvilite şi zicând: "Miluieşte-mă!". Dar strigătul său se pierdea în tăcerea lui Dumnezeu. Luni şi luni de zile a rămas în această rugăciune şi puterile sufletului său s-au istovit. Atunci a căzut în deznădejde şi a strigat: "Eşti neanduplecat!"
Şi când, o dată cu aceste cuvinte, încă un lucru s-a rupt în sufletul său strivit de deznădejde, dintr-o dată în scânteierea unei clipe Îl vede pe Hristos viu. Inima şi trupul său au fost năpădite cu totul de un foc atât de năprasnic încât, dacă vederea ar fi durat doar o clipă mai mult, n-ar mai fi putut să-i supravieţuiască. Şi de atunci n-a mai putut uita privirea lui Hristos, o privire de o negrăită blândeţe, nesfârşit iubitoare, plină de pace şi bucurie. Şi în toţi anii îndelungatei sale vieţi ce se vor scurge mai apoi, el a dat neobosit mărturie că Dumnezeu este Iubire, Iubire nesfârşită, nepătrunsă..".